Fiecare zi îmi aducea noi provocări, noi amintiri şi totodată noi temeri şi remuşcări. Era prea vară afară, mă înăduşeam în propria-mi respiraţie. Vedeam zilnic sute de oameni, sute de necunoscuţi cu chipuri familiare.
Acum mi-e mai bine. Am lăsat totul în urmă. Mi-e bine, cu toate că n-am mâncat de 5 zile. Organismul meu nu mai simte nevoia de hrană zilnică. Sunt pe insulă de 19 veri. M-am obişnuit să trăiesc printre trupuri defuncte. Primii au fost 3 chinezi sosiţi acum 13 veri. Unul a sfârşit în prima zi ca masă de bun venit pentru mine şi pentru un rechin. Ceilalţi doi s-au sinucis după două zile. Am privit cu o oarecare mâhnire gestul lor. Mi-au pierit două şanse de a-mi satisface setea de a omorî. Încă păstrez intacte oasele lor. Cu timpul, s-au înmulţit. Colecţia mea, ţinută într-o peşteră, depăşeşte acum o mie de schelte umane întregi. Am încercat şi eu să mă sinucid. Nu o dată, de 6 ori. Prima dată am sărit de pe un deal, sperând să aterizez într-un loc stâncos. Am aterizat într-un copac şi mi-am rupt 3 coaste. Mi le-am scos cu propriile mele mâini şi am sângerat în continuu două zile. Norocul meu a venit din partea a doi doctori americani care m-au găsit inconştient. Mi-au cusut rănile şi în mod miraculos m-au adus la o stare de sănătate perfectă. Drept răsplată, le-am arătat colecţia mea de schelete umane, neimpresionantă la acel moment, depăşind abia patru sute. Când a auzit toată povestea oaselor, unul dintre ei a fugit disperat şi a căzut de pe stâncă. N-a murit. Nu pe loc. După ce l-am legat pe celălalt să nu fugă, am fugit repede la cel căzut. Zăcea în sânge şi totuşi era conştient. L-am ridicat şi l-am izbit de o stâncă. Apoi, în repetate rânduri, i-am ridicat capul şi l-am izbit cu sânge rece de aceeaşi stâncă deja roşie. Am simţit că trăiesc din nou. Pe celălalt l-am înnecat în ocean.
De atunci n-am mai simţiti deloc o plăcere imensă în a ucide cu sânge rece. Până la urmă, cu toţii avem şi clipe bune, şi clipe rele, aşa e în viaţă...
