Ea e tot ce-am vrut vreodată. E parte din sufletul meu. Cu toate astea nu suntem compatibili. Eu sunt mereu schimbător. Ea vrea mereu tandreţe şi afecţiune, iar dozele mele sunt pe sfârşite. E ca un drog pentru mine, un drog de care sunt încă dependent.
Au trecut 3 ani. Acum e mai frumoasă ca niciodată şi o iubesc mai mult ca oricând. Are ochii închişi. Am vorbit cu ea ultima oară aseară, cand ne-am certat. Ea a izbucnit în plâns, iar eu am plecat. Am băut whisky toată noaptea la un bar din apropiere. Dimineaţă, am găsit apartamentul inundat, iar apa din bucătărie pornită. În dormitorul nostru era un frig crâncen, iar ferestrele erau sparte. Acolo dormea ea, întinsă pe patul ud leoarcă din cauza lacrimilor ei. Are un somn adânc, prea adânc câte-odată. Am ridicat-o fără să o trezesc şi am dus-o pe acoperişul blocului. Am întins-o pe betonul rece. E îmbrăcată doar cu un tricou de-al meu, care i s-a lipit de corp. Obişnuieşte să-l poarte seară de seară înainte de culcare. Nu vreau să o pierd, dar simt că despărţirea e inevitabiă. De deasupra blocului de 10 etaje se vede tot oraşul. E o toamnă târzie şi bate vântul rece. Îmi aprind ţigară după ţigară şi aştept. În tot acest timp mă tot gândesc la cei 3 ani petrecuţi cu ea, idealul feminin la început, sută la sută compatibil cu ADN-ul meu şi idealul feminin acum, suflet pereche, dar ca o otravă unul pentru celălalt.
Două seringi. Două serinigi pline cu acid cianhidric. Una începe să se golească treptat. Corpul ei devine tot mai rece. O iau în braţe şi mă apropii de marginea acoperişului. Cea de-a doua seringă se goleşte şi ea. Încep să tremur şi să respir sacadat, iar bătăile inimii mi se accentuează. Ea e rece, inima ei s-a oprit, după ce i-a curs cianură prin vene. Mi-am închis ochii şi am sărit în gol într-o ultimă strigare. Nu am simţit contactul cu solul. Sufletele noastre s-au eliberat şi au devenit din nou unul. Poate că e greşit că am ales moartea a doi oameni, dar am găsit dragostea eternă a două suflete curate.
