Călătorim. Unii dintre noi pentru totdeauna, în căutare altor locuri, a altor vieţi, a altor suflete. Nu ştim când ne vom opri din această călătorie, la fel cum nu ştim când am început, dar e cert că suntem pe drum
"Uită tot! Eşti prea tânăr ca să-ţi faci griji. Ai multe zile de mâine în faţă ca să rămâi cu mintea în trecut." Acestea sunt frazele pe care mi le repet zilnic şi nu înţeleg de ce. Sunt atâtea momente când îmi doresc să dau timpul înapoi, nu să schimb ceva, ci doar să retrăiesc unele momente. Sunt genul de persoană care se interiorizează foarte des. În acelaşi timp, sunt foarte ataşat de oameni şi mă bucur de fiecare lucru mărunt, de fiecare îmbrăţişare şi atenţie, de fiecare sărut pe frunte şi de fiecare "Salut, ce mai faci?". Îmi doresc să mă realizez în viaţă, să ajung cineva, să am un viitor bun, dar nu vreau să uit să trăiesc şi să mă bucur de toate lucrurile mici din jurul meu. Şi cel mai important, nu vreau să uit de mine. Am avut nenumărate momente în care eram prea concentrat cu studiile şi cu muncă, încât am uitat complet de mine. Până într-o zi când mi-am dat seama că ceea ce făceam, nu făceam pentru mine, că EU mă pierdusem undeva pe drum, mă rătăcisem într-un loc străin din care nu mai puteam ieşi. Îmi promit mie că orice cale voi urma, voi rămâne mereu un visător şi voi încerca întotdeauna să dau tot ce-i mai bun din mine şi voi încerca să scot ce-i mai bun din oamenii din jurul meu. Şi cel mai important, îmi promit că nu mă voi pierde pe mine pe drum.
To be continued...Călătoria mea în această lume a început acum mult timp. Nu-mi amintesc nici cel mai mic detaliu al copilăriei mele de până la 4 ani. Ştiu că eram un copil energic. Toată ziua alergam în sus şi în jos, aveam ce numim astăzi, o copilărie. Nu ştiam ce îmi rezervă viaţa, Nu că acum aş şti, dar ştiu la ce să mă aştept. De fapt, nu. Nu ştiu la ce să mă aştept. Pentru că viaţa îţi oferă mereu surprize şi momente neaşteptate. Suntem cu toţii într-un cerc vicios şi fugim de probleme, sperând că o să ne fie mai bine. Însă uităm că important este cum reuşim să facem faţă problemelor, nu cum reuşim să fugim mai repede de ele.
Acum câteva zile cineva m-a întrebat ce înţeleg eu prin dragoste adevărată. Eu i-am răspuns fără ezitare că nu există un aşa lucru. De ce? Pentru că dragostea adevărată nu e un lucru pe care azi îl ai şi mâine nu-l mai ai. Nu e un lucru pe care îl iei cu tine când mergi la facultate sau la serviciu. Nu e un lucru pe care îl schimbi că nu-ţi mai place sau că s-a învechit. De fapt, nu e deloc un lucru.
Dar ce e până la urmă?
Eu nu ştiu ce e. Nu e un sentiment vag. Nu e o trăire inconsistentă sau inconştientă. Nu e un vis frumos care se va termina când te trezeşti.
E... E acel "ceva" care te ţine noaptea treaz şi care nu-ţi dă pace şi nu te lasă nici să respiri. Dar nu te enervează şi nu te supără. Din contră, te face fericit şi te ţine motivat, te încurajează să-ţi depăşeşti fricile şi te ajută să-ţi împlineşti visurile. Te salvează când simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Îţi dă speranţa că mâine va fi mai bine.
E atunci când, fără să-ţi dai seama, te trezeşti bătrân şi, stând într-un scaun care se balansează uşor în faţă şi în spate, te gândeşti că acum 10 sau acum 20 sau acum 50 de ani erai cuprins de aceiaşi fiori şi aveai aceleaşi sentimente şi în inimă aceeaşi bucurie. Atunci, pentru prima dată îţi vei da seama că acest "ceva" este adevărat şi va dăinui veşnic.
