Călătorim. Unii dintre noi pentru totdeauna, în căutare altor locuri, a altor vieţi, a altor suflete. Nu ştim când ne vom opri din această călătorie, la fel cum nu ştim când am început, dar e cert că suntem pe drum
"Uită tot! Eşti prea tânăr ca să-ţi faci griji. Ai multe zile de mâine în faţă ca să rămâi cu mintea în trecut." Acestea sunt frazele pe care mi le repet zilnic şi nu înţeleg de ce. Sunt atâtea momente când îmi doresc să dau timpul înapoi, nu să schimb ceva, ci doar să retrăiesc unele momente. Sunt genul de persoană care se interiorizează foarte des. În acelaşi timp, sunt foarte ataşat de oameni şi mă bucur de fiecare lucru mărunt, de fiecare îmbrăţişare şi atenţie, de fiecare sărut pe frunte şi de fiecare "Salut, ce mai faci?". Îmi doresc să mă realizez în viaţă, să ajung cineva, să am un viitor bun, dar nu vreau să uit să trăiesc şi să mă bucur de toate lucrurile mici din jurul meu. Şi cel mai important, nu vreau să uit de mine. Am avut nenumărate momente în care eram prea concentrat cu studiile şi cu muncă, încât am uitat complet de mine. Până într-o zi când mi-am dat seama că ceea ce făceam, nu făceam pentru mine, că EU mă pierdusem undeva pe drum, mă rătăcisem într-un loc străin din care nu mai puteam ieşi. Îmi promit mie că orice cale voi urma, voi rămâne mereu un visător şi voi încerca întotdeauna să dau tot ce-i mai bun din mine şi voi încerca să scot ce-i mai bun din oamenii din jurul meu. Şi cel mai important, îmi promit că nu mă voi pierde pe mine pe drum.
To be continued...Călătoria mea în această lume a început acum mult timp. Nu-mi amintesc nici cel mai mic detaliu al copilăriei mele de până la 4 ani. Ştiu că eram un copil energic. Toată ziua alergam în sus şi în jos, aveam ce numim astăzi, o copilărie. Nu ştiam ce îmi rezervă viaţa, Nu că acum aş şti, dar ştiu la ce să mă aştept. De fapt, nu. Nu ştiu la ce să mă aştept. Pentru că viaţa îţi oferă mereu surprize şi momente neaşteptate. Suntem cu toţii într-un cerc vicios şi fugim de probleme, sperând că o să ne fie mai bine. Însă uităm că important este cum reuşim să facem faţă problemelor, nu cum reuşim să fugim mai repede de ele.
Acum câteva zile cineva m-a întrebat ce înţeleg eu prin dragoste adevărată. Eu i-am răspuns fără ezitare că nu există un aşa lucru. De ce? Pentru că dragostea adevărată nu e un lucru pe care azi îl ai şi mâine nu-l mai ai. Nu e un lucru pe care îl iei cu tine când mergi la facultate sau la serviciu. Nu e un lucru pe care îl schimbi că nu-ţi mai place sau că s-a învechit. De fapt, nu e deloc un lucru.
Dar ce e până la urmă?
Eu nu ştiu ce e. Nu e un sentiment vag. Nu e o trăire inconsistentă sau inconştientă. Nu e un vis frumos care se va termina când te trezeşti.
E... E acel "ceva" care te ţine noaptea treaz şi care nu-ţi dă pace şi nu te lasă nici să respiri. Dar nu te enervează şi nu te supără. Din contră, te face fericit şi te ţine motivat, te încurajează să-ţi depăşeşti fricile şi te ajută să-ţi împlineşti visurile. Te salvează când simţi că lumea ta se prăbuşeşte. Îţi dă speranţa că mâine va fi mai bine.
E atunci când, fără să-ţi dai seama, te trezeşti bătrân şi, stând într-un scaun care se balansează uşor în faţă şi în spate, te gândeşti că acum 10 sau acum 20 sau acum 50 de ani erai cuprins de aceiaşi fiori şi aveai aceleaşi sentimente şi în inimă aceeaşi bucurie. Atunci, pentru prima dată îţi vei da seama că acest "ceva" este adevărat şi va dăinui veşnic.
Se spune că unii oameni sunt trimişi pe Pământ cu un anumit scop, au un anumit destin, urmează o cale unică, numai a lor. Dar oare ce se întâmplă dacă îşi greşesc calea? Dacă iau drumul altor căi şi nu mai ajung niciodată pe cea pe care au fost meniţi să fie, oare se nasc din nou pe planeta noastră şi li se dă o nouă şansă pentru a-şi găsi destinul, pentru a urma calea lor? Tind să cred că Dumnezeu nu ţine cont de ce cale urmezi, deşi el te vrea pe calea pe care ţi-o încredinţează la naştere. Pentru el e iportant să-ţi găseşti singur drumul, să-ţi faci potecă printre stânci, să treci prin chinuri şi să reuşeşti, într-un final să-ţi împlineşti destinul, fie că el ţi-a fost dat sau ţi l-ai construit singur.
Sunt tânăr. Sunt sigur de asta. Oglinda mă vede atât de tânăr încât se minunează. Dar cine sunt eu? Care mi-e destinul? Viaţa nu-mi dă semne că aş fi pe drumul cel bun sau că aş fi pe cel rău. Poate că la un moment dat o să-mi dau seama, o să vină un timp când voi şti cert dacă am fost sau nu pe dumul meu. Dar când? Nimeni nu ştie. Îmi pun atâtea întrebări, că nici nu ştiu la care să caut răspunul mai întâi. Prin mintea mea se plimbă tot felul de idei, de concepţii şi de percepţii. Uneori nu mai ştiu ce să cred, cum să acţionez, ce să fac. Mă macină gândul că aş fi putut face anumite lucuri, dar nu am avut curaj sau nu am fost pregătit. Sunt momente când ajung să mă izolez, nu mai percep lucrurile aşa cum sunt, simt că trebuie să meditez asupra propriei mele exitenţe. Uneori cuvintele oamenilor ajung la urechile mele şi le împiedic să intre, e o acţiune involuntară, creierul meu proceseză intens asupra altor oameni, a altor cuvinte, a altor amintiri. Mi-aş despica în două creierul şi inima dacă asta ar aduce înapoi acele câteva momente de glorie şi de fericire interioară pe care le-am simţit de-a lungul vieţii.
Nu ştiu cât de inteligent sunt sau cânt de inteligent mă văd cei din jur, dar am acel ceva care-mi permite printr-un singur contact vizual să văd toate gândurile pe care cineva le are atunci când mă priveşte. Nu ştiu ce e ăsta. Este un dar şi un blestem, poate un dar blestemat.
Îmi place să-i ascult pe oameni, mai ales când îşi spun povestea prin cântece. Într-o zi îmi voi cânta şi eu povestea în faţa ta, a prietenilor tăi şi a tuturor oamenilor pe care i-ai văzut azi şi pe care nu-i cunoşti. Dar până atunci, să începem povestea fără titlu...
