Călătorim. Unii dintre noi pentru totdeauna, în căutare altor locuri, a altor vieţi, a altor suflete. Nu ştim când ne vom opri din această călătorie, la fel cum nu ştim când am început, dar e cert că suntem pe drum
"Uită tot! Eşti prea tânăr ca să-ţi faci griji. Ai multe zile de mâine în faţă ca să rămâi cu mintea în trecut." Acestea sunt frazele pe care mi le repet zilnic şi nu înţeleg de ce. Sunt atâtea momente când îmi doresc să dau timpul înapoi, nu să schimb ceva, ci doar să retrăiesc unele momente. Sunt genul de persoană care se interiorizează foarte des. În acelaşi timp, sunt foarte ataşat de oameni şi mă bucur de fiecare lucru mărunt, de fiecare îmbrăţişare şi atenţie, de fiecare sărut pe frunte şi de fiecare "Salut, ce mai faci?". Îmi doresc să mă realizez în viaţă, să ajung cineva, să am un viitor bun, dar nu vreau să uit să trăiesc şi să mă bucur de toate lucrurile mici din jurul meu. Şi cel mai important, nu vreau să uit de mine. Am avut nenumărate momente în care eram prea concentrat cu studiile şi cu muncă, încât am uitat complet de mine. Până într-o zi când mi-am dat seama că ceea ce făceam, nu făceam pentru mine, că EU mă pierdusem undeva pe drum, mă rătăcisem într-un loc străin din care nu mai puteam ieşi. Îmi promit mie că orice cale voi urma, voi rămâne mereu un visător şi voi încerca întotdeauna să dau tot ce-i mai bun din mine şi voi încerca să scot ce-i mai bun din oamenii din jurul meu. Şi cel mai important, îmi promit că nu mă voi pierde pe mine pe drum.
Călătoria mea în această lume a început acum mult timp. Nu-mi amintesc nici cel mai mic detaliu al copilăriei mele de până la 4 ani. Ştiu că eram un copil energic. Toată ziua alergam în sus şi în jos, aveam ce numim astăzi, o copilărie. Nu ştiam ce îmi rezervă viaţa, Nu că acum aş şti, dar ştiu la ce să mă aştept. De fapt, nu. Nu ştiu la ce să mă aştept. Pentru că viaţa îţi oferă mereu surprize şi momente neaşteptate. Suntem cu toţii într-un cerc vicios şi fugim de probleme, sperând că o să ne fie mai bine. Însă uităm că important este cum reuşim să facem faţă problemelor, nu cum reuşim să fugim mai repede de ele.
AIESEC face oamenii sa plângă. De ce? Pentru că le dă nişte emoţii şi nişte trăiri incredibile. Eu personal am plâns ca un copil când mi-am citit sugarcube-urile.
În ultimele 4 zile am fost plecat la SprinCo, cea de-a doua conferinţă AIESEC la care am luat parte şi care m-a făcut să trăiesc nişte emoţii incredibile. Acum că am ajuns acasă, stau şi reflectez la cât de mult mi-a plăcut şi ştiu cu siguranţă că va rămâne una din experienţele mele de suflet. Aici mi-am întâlnit prietenii făcuţi la prima conferinţă, RYLF 2015 (momentul în care ni s-au întâlnit privirile a fost de nedescris <3 ). Mi-am făcut şi prieteni noi pe care de-abia aştept să-i întâlnesc la următoarea conferinţă şi să continuăm povestea începută aici. Poate că timpul a fost prea scurt pentru a ne cunoaşte şi mai bine, însă, cu siguranţă vom păstra legătura pentru că suntem cu toţii oameni speciali.
Legat de sugarcube-urile care mi-au dat lacrimile... Am primit cuvinte de apreciere de la nişte oameni minunaţi, cuvinte care m-au emoţionat puternic şi care totodată mă motivează, ştiind că sunt apreciat. Voi păstra toate bileţelele primite şi de fiecare dată când voi simţi nevoia de încurajare sau voi simţi că mi-am pierdut motivaţia, le voi reciti şi voi plânge din nou ca un copil.
Mulţumesc, AIESEC! Mulţumesc că exişti şi că îmi faci viaţa mai bună!
