Povestea fără titlu

             

 Prolog: Cine sunt eu?

            Se spune că unii oameni sunt trimişi pe Pământ cu un anumit scop, au un anumit destin, urmează o cale unică, numai a lor. Dar oare ce se întâmplă dacă îşi greşesc calea? Dacă iau drumul altor căi şi nu mai ajung niciodată pe cea pe care au fost meniţi să fie, oare se nasc din nou pe planeta noastră şi li se dă o nouă şansă pentru a-şi găsi destinul, pentru a urma calea lor? Tind să cred că Dumnezeu nu ţine cont de ce cale urmezi, deşi el te vrea pe calea pe care ţi-o încredinţează la naştere. Pentru el e iportant să-ţi găseşti singur drumul, să-ţi faci potecă printre stânci, să treci prin chinuri şi să reuşeşti, într-un final să-ţi împlineşti destinul, fie că el ţi-a fost dat sau ţi l-ai construit singur.

             Sunt tânăr. Sunt sigur de asta. Oglinda mă vede atât de tânăr încât se minunează. Dar cine sunt eu? Care mi-e destinul? Viaţa nu-mi dă semne că aş fi pe drumul cel bun sau că aş fi pe cel rău. Poate că la un moment dat o să-mi dau seama, o să vină un timp când voi şti cert dacă am fost sau nu pe dumul meu. Dar când? Nimeni nu ştie. Îmi pun atâtea întrebări, că nici nu ştiu la care să caut răspunul mai întâi. Prin mintea mea se plimbă tot felul de idei, de concepţii şi de percepţii. Uneori nu mai ştiu ce să cred, cum să acţionez, ce să fac. Mă macină gândul că aş fi putut face anumite lucuri, dar nu am avut curaj sau nu am fost  pregătit. Sunt momente când ajung să mă izolez, nu mai percep lucrurile aşa cum sunt, simt că trebuie să meditez asupra propriei mele exitenţe. Uneori cuvintele oamenilor ajung la urechile mele şi  le împiedic să intre, e o acţiune involuntară, creierul meu proceseză intens asupra altor oameni, a altor cuvinte, a altor amintiri. Mi-aş despica în două creierul şi inima dacă asta ar aduce înapoi acele câteva momente de glorie şi de fericire interioară pe care le-am simţit de-a lungul vieţii. 

              Nu ştiu cât de inteligent sunt sau cânt de inteligent mă văd cei din jur, dar am acel ceva care-mi permite printr-un singur contact vizual să văd toate gândurile pe care cineva le are  atunci când mă priveşte. Nu ştiu ce e ăsta. Este un dar şi un blestem, poate un dar blestemat. 

              Îmi place să-i ascult pe oameni, mai ales când îşi spun povestea prin cântece. Într-o zi îmi voi cânta şi eu povestea în faţa ta, a prietenilor tăi şi a tuturor oamenilor pe care i-ai văzut azi şi pe care nu-i cunoşti. Dar până atunci, să începem povestea fără titlu...