Dispariţia unei lumi

       Dragostea simplă e cea mai frumoasă. Dacă m-ar întreba cineva de ce, n-aş şti ce să-i răspund. E pur şi simplu frumoasă. 

        Acum că a venit frigul, lucrurile s-au complicat între noi. Ea a început să slăbească foarte mult şi uşor uşor începe să arate ca o sclerotică. Mi-e teamă să n-o pierd. Mi-aş turna câte o găleată de apă cu gheaţă în cap, de trei ori pe zi, dacă aş şti că cineva ar putea s-o facă bine. Dar nu sunt şanse, eu sunt singurul care o poate face să se simtă din nou ca un om sănătos.

          Noi doi suntem singurii care mai putem salva specia. Şi dacă ea se va dezintegra, de unul singur, nici eu n-o să rezist mult timp. Urăsc gândul ăsta, dar crudul adevăr trebuie spus. Vom dispărea, pur şi simplu vom dispărea. Deja a început să ningă. E noiembrie şi e cancer. Cu toate că noi nu simţim frigul, tot suntem îngrijoraţi. Noaptea sunt temperaturi cu mult sub minus zece grade celsius şi n-avem nicio sursă de încălzire. Urâm focul, iar lumina soarelui ne face rău. Săptămâna trecută m-a prins răsăritul într-un cimitir, când încercam să aduc speciei un grup de zece memebri noi, dar apariţia soarelui a fost ca un cuţit în rană pentru mine. Am căzut ca un om leşinat. M-am trezit într-un mormânt. Probabil oamenii care m-au găsit acolo au crezut că,  poate om a vandalizat mormintele şi m-au îngropat şi pe mine, având în vedere aspectul meu de atunci. Acum parcă arăt mai viu.

         Asta e, m-am gândit prea mult, am ajuns la limită, nu mai rezist. Ea bolnavă, eu neputincios, m-am decis odată şi pentru totdeauna. Nu mai putem rezista, specia noastră trebuie să  dispară. Deja am pregătit totul, fără durere şi fără regrete. Am dat foc unei păduri. Stau în genunchi în faţa  focului cu ea în braţe şi aştept. Gata, se va termina, păşesc uşor spre foc în speranţa că poate într-o zi cineva va găsi o soluţie ca rasa de zombie să poată trăi liniştită pe pământ.